„Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?…”

haiduci

Inspirat spunea cineva că alături de păstorit, haiducia constituie o trăsătură fundamentală a poporului român până în secolul XX. Uitând aceste fenomene, probabil că românii şi-ar pierde mult din zestrea lor spirituală, devenind banali între ceilalţi europeni.

Haiducii erau prezenţi în toate ţările din Balcani ca luptători pentru dreptate, împotriva boierilor locali şi ai asupritorilor străini.

Dacă în bulgară şi sârbă hajduk înseamnă „tâlhar”, în română haiducii-s haiduci, iar tâlharii sunt tâlhari. Loc de confuzie nu este… Exemplele sunt fără echivoc! Un haiduc ca Baba Novac a ajuns mare comandant în oastea Ţării Româneşti. Un veac mai târziu, un alt haiduc vestit a fost sanctificat de popor, rămânând în amintirea Maramureşului drept Pintea cel Sfânt. Această cinste i-a revenit doar unui singur domnitor – lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Datele istorice despre haiduci sunt, totuşi, de multe ori contradictorii, fiind consideraţi tâlhari de către asupritori şi eroi de către popor. De aceea, o prezentare a lor într-o lumină neutră este o sarcină oarecum ingrată.

 

Haiducia – un fenomen motivat

Motivele de haiducie erau cu duiumul, şi de mirare e faptul că nu s-au făcut toţi ţăranii haiduci. Este greu de crezut că la începuturile sale, haiducia se baza pe vreun crez politic al ţăranului obidit, sau că ar fi furat de la bogat ca să dea săracului. Dacă fura, o făcea să ameţească foamea familiei sale…

Iată cum descrie Dinicu Golescu, boier mare şi luminat, în cartea „Însemnare a călătorii mele”, starea ţăranilor români la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX: „şi ca pentru banii de bir s-au urmat şi pedepse, ca să dea ceia ce nu are şi atâţi câţi nu poate agonisi. O! se cutremură mintea omului, când îşi va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii noştri, au fost câte 10 aşternuţi pe pământ, cu ochii în soare, şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecile lor, ca muşcându-i muştele şi ţânţarii, nici să poată a se feri. (…) Alţi creştini, tot pentru dare de bani, au fost spânzuraţi cu capu’ în jos, şi alţii, iaraş, închişi în coşare de vite, unde le-au dat fum, şi alte multe asemenea pedepsi. (…) Aceste nedrepte urmări şi nepomenite peste tot pământul i-au adus pe ticăloşii lăcuitori întru aşa stare încât intrând cinevaş într-acele locuri, unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici gard împrejurul căşii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu sămănăturile omului pentru hrana familiii lui, şi, în scurt, nimica; ci numai nişte odăi în pământ, ce le zic bordeie, unde nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ, (…) şi apoi, intrând cinevaş întru acele bordeie ale lor, peste putinţă era de a găsi pe trupurile lor, şi în casă, lucru de zece lei; căci şi căldarea cu care o să-şi facă mămăliga nu o are fieşcine, ci sunt 5-6 tovaraşi pe una. Şi când acestea, din norocire, prindea de veste când vinea în satul lor zapciu, polcovnicu, capitanu, mumbasir ispravnicesc, mubasir domnesc, fugea atât ei, cât şi muierile lor, şi copiii care putea fugi, prin păduri şi pe munţi, întocmai ca dobitoacele cele salbatice, când le gonesc vânătorii cu câinii. Căci ştiia că, prinzându-i, nu mai este altă vorbă decât cerere de bani, şi ei, neavând bani, vor lua gârbaciuri pe spinare.” Aşadar, mulţi fugari nu se mai întorceau niciodată în sat, ci haiduceau…

 

Oltenia – patria haiducilor…

Trecuţi sub tăcere de manualele din epoca regilor, mai târziu haiducii au fost consideraţi elemente care provocau dezordine, fiind priviţi cu circumspecţie de comunişti. Pe de o parte, ei au fost consideraţi bunicii luptei de clasă, în timp ce pe de altă parte, au fost categorisiţi drept un exemplu nu tocmai potrivit pentru societate.

Astăzi, în pericol de a cădea în uitare, haiducii şi pandurii, au reprezentat pentru popor, adevăraţi eroi. Oltenia reprezintă un adevărat ţinut al haiducilor. Haiducia apare aici ca fenomen, mult mai devreme, de fapt după 1560, odată cu Baba Novac şi continuă cu legendarii Gruia Novac (unul dintre fiii săi), cu Iorgu Iorgovan. Cea mai mare amploare a luat-o în timpul ocupaţiei austriece până după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, devenind o modă. Timp de aproximativ 300 de ani, (secolele XVI-XIX), în Oltenia s-a înregistrat un lung şi neîntrerupt şir de haiduci celebri.

Vremea haiducilor părea că apune în preajma Unirii Principatelor, odată cu revoluţionarul Popa Şapcă, ultimul care a ridicat la luptă cetele de haiduci.

 

Pandurii – între haiducie şi armată organizată

În România, pandurii, în cea mai mare parte dintre cazuri, erau tot haiduci. Numai că aceştia făceau parte dintr-o oaste – cea a pandurilor – care a stârnit revoluţia de la 1821.

Făcând o incursiune în istorie, termenul de pandur vine din lumea germanică, unde a fost utilizat pentru prima oară. Astfel erau denumite grupurile de vikingi care creau diversiuni, pustiind sudul mării Baltice. Mai târziu, prin epoca modernă, prusacii au preluat şi au extins termenul la trupele special antrenate pentru producerea diversiunilor în armata habsburgică, în vederea asasinării comandanţilor, răpirii unor persoane de rang înalt, sau a distrugerii depozitelor de muniţie. În general, aceste „trupe speciale” acţionau în spatele frontului. Ulterior, habsburgii au „copiat” şi ei metoda, acţionând împotriva prusacilor în aceeaşi manieră.

În Oltenia, austriecii au fost aceia care au introdus termenul de panduri. Timp de o sută de ani, Oltenia a cunoscut o escaladare a fenomenului haiducesc. După Pacea de la Passarowitz, când Oltenia a trecut sub ocupaţie austriacă şi până după revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, haiducia a constituit, de cele mai multe ori, singura soluţie în faţa represiunilor şi nedreptăţilor. Armata de ocupaţie a înţeles destul de repede că trupele sale nu reuşesc să se impună într-o zonă plină de haiduci care îi atacau când erau mai puţin pregătiţi, la locuri de popas, hanuri, crâşme, sau locuri înguste, pe neaşteptate. În atare situaţie, mai marii oştilor străine au hotărât să angajeze mercenari din rândul populaţiei locale, pentru prinderea haiducilor.

Numai că în Oltenia totul a luat o întorsătură neprevăzută. Mulţi dintre haiduci au găsit numai bună ideea ca în loc să jefuiască boierii sau imperialii, să ia banii de simbrie fără să facă nimic. Vreme de doi ani, austriecii au plătit simbrii unor haiduci ca să prindă alţi haiduci, dar fără niciun rezultat – niciun haiduc nu a fost prins. Austriecii, urmare a acestei stări de fapte, au decis să părăsească Oltenia cu ani mulţi înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaţionale.

 

… Ca la noi, la nimeni…

După plecarea austriecilor, termenul de pandur şi-a schimbat, pentru o vreme, înţelesul…  Cetele de panduri au primit menirea să apere boierii de haiduci (devenind un soi de poliţii personale). Preluată de la austrieci, denumirea semnifica un corp de arnăuţi mai mare şi bine înarmat. Odată cu izbucnirea războiul ruso-turc, titulatura de pandur şi-a schimbat încă o dată sensul. Iniţial, ţarul a dorit, ca unii oameni ai boierilor care cunoşteau locurile să îi ajute, uşurându-li-se astfel sarcina. Boierii au refuzat să se despartă de gărzile lor, revenite acum la vechea denumire de arnăuţi. Între timp, ţarul a dat de veste că înrolează voluntari, panduri, contra unei solde foarte mari pentru acea vreme. Voluntari din toate colţurile ţării, dornici să lupte cu turcii, dar şi contra unei solde atât de atrăgătoare, au apărut de îndată. Majoritatea celor înrolaţi erau, de data aceasta, haiduci dar şi arnăuţi sau alte categorii de oameni.

Numărul pandurilor înrolaţi a atins, într-o singură săptămână, cifra de 50.000. Aceştia erau împărţiţi în cete de 1000-1500 de oameni, sub conducerea unor căpetenii alese de ei. În general, căpeteniile erau haiduci. După plecarea ruşilor, pandurii ajuseseră o adevărată castă militară – cu uniforme, tabere de instrucţie, corturi şi tot echipamentul militar aferent, muniţie şi armament. Doar că nemaifiind plătiţi de ţar, pandurii reprezentau o forţă greu de ţinut în frâu, mai ales că erau oameni obişnuiţi cu luptele.

… Şi ultimul sens!… Atunci când pandurii au plecat, conduşi fiind de Tudor Vladimirescu, termenul de pandur şi-a schimbat pentru ultima dată sensul. Noul înţeles a fost acela de membru al unei armate paramilitare de revoluţionari, sau al unei armate de haiduci şi răsculaţi, întocmită după toate legile moderne ale războiului.

 

Haiducia modernă

Ar fi fost de aşteptat ca în epoca modernă haiducia să dispară. Dar nu a fost aşa! Ocuparea ţării de către sovietici şi instaurarea regimului comunist au condus la rezistenţa armată anticomunistă. Aceasta a însemnat mii de luptători din toate categoriile sociale, având drept sens apărarea fiinţei neamului, a libertăţii şi demnităţii naţionale – „Gărzile lui Decebal”, „Organizaţia Vlad Ţepeş”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Haiducii Muscelului”, „Şoimii Carpaţilor”, „Vulturii Carpaţilor” , fiind doar câteva dintre denumirile sub care s-au regăsit în lupta împotriva tagmei asupritorilor.

Rezistenţa armată din România s-a întins din 1946 până în 1958, fiind cea mai amplă, dar şi cea mai sângeroasă şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă.

 

Radu Ursan din Jupâneşti, Gorj

Gorjul şi-a dat tributul său de haiduci. Unul dintre ei a fost Radu Ursan, despre care se bănuieşte că a inspirat balada „Radu Mamii”, culeasă de pe meleaguri gorjene. Maria Lătăreţu a adus publicului o interpretare fără egal a acestui cântec popular… Revenind în context, Radu Ursan, împreună cu ai lui, s-a aflat alături de cetele lui Lotru şi Papură la marea lovitură dată austriecilor de la Drăgăşani. Renumele şi l-a căpătat însă de la modul în care îi batjocorea pe soldaţii imperiali. Prizonierii erau puşi să joace diverse poveşti populare. Aceştia erau dezbrăcaţi şi puşi să joace piese de teatru în pielea goală şi cu măşti pe faţă spre hazul publicului adunat cu mic cu mare ca să vadă comediile. Descrierea îi aparţine contelui Maxim Von Bindewald. Nobilul austriac fusese trimis să cerceteze furturile, dar a fost luat prizonier şi pus să joace iedul numărul patru, de către Ursan. Poveştile erau modificate, erau mai mulţi lupi şi iezi, după numărul de prizonieri care trebuiau toţi să joace cu toţii. Tot el povesteşte că Ursan avea obiceiul să ţină prizonierii care o rupeau pe româneşte mai multe zile, foarte utili la dialogurile din piese. Radu Ursan nu a fost prins de austrieci, dar a murit într-o luptă cu turcii, câţiva ani mai târziu, tocmai la Caransebeş. Aşa a dispărut unicul haiduc „regizor”.

 

Marius Pârv din Ploştina

Tot Gorjul l-a dat şi pe Marius Pârv. El, se spune, opera în zona Gorjului şi Mehedinţiului. Renumele şi l-a căpătat, mai ales, ca pandur în luptele cu turcii şi căpitan de panduri în Gorj. Marius Pârv a fost printre primii care l-au însoţit pe Tudor Vladimirescu. El şi-a aflat sfârşitul tăiat de eterişti, apărându-l pe Tudor până la ultima suflare.

 

Cea mai tare lovitură…

Dintre toţi, Pavel Lotru din Bălceşti, a fost, poate, cel mai eficient haiduc din Oltenia. El a dat cea mai grea lovitură austriecilor cât s-au aflat pe aceste meleaguri. Haiducul a fost căutat mai bine de trei ani de oştenii imperiali şi de către potere, dar în zadar. Nu a fost prins! Dus a fost… Doar banii furaţi de el au circulat imediat prin toate târgurile Olteniei.

Pavel Lotru haiducea pe ambii versanţi ai Carpaţilor, în Gorj şi Vâlcea, dar şi prin părţile Sibiului. Iubăreţ din fire, îşi făcuse, se zice, mai multe ibovnice nemţoaice şi unguroaice. Dar nu femei de rând, ci neveste ale oamenilor de vază din Sibiu. Şi nu fără motiv! De la una dintre ele, cu vorbe meşteşugite, a aflat că urmează să sosească în Oltenia, în mare taină, caravana ce strângea impozitele în imperiu. Aceasta venea tocmai din Ungaria, Croaţia şi Transilvania. Caravana ajungea acum în Oltenia să ridice taxele şi de aici. Erau 20 de căruţe cu pereţi metalici, fiecare fiind trasă de câte opt perechi de cai nemţeşti. Toate erau ticsite de pungi cu galbeni.

Pavel Lotru nu a dat lovitura de unul singur. El a fost cel care a condus operaţiunea. Ceata lui s-a unit cu cetele de haiduci ale lui Radu Ursan, despre care am făcut vorbire mai sus, precum şi ale lui Neagu Papură. Furtul a fost atât de mare încât a creat un adevărat dezechilibru financiar în Imperiul Habsburgic. În acelaşi timp, a dus la devalorizarea banilor în Oltenia, ceea ce a condus la destituirea banului Craiovei. Abia apoi, habsburgii au trecut la măsura înfiinţării cetelor de panduri sub conducere austriacă.

 

Andri Popa, „negustorul de neveste”

Andrei Popa mai cunoscut lumii ca Andri Popa, haiducul originar din Seaca, Dolj, şi-a câştigat faima alături de Iancu Jianu. În fruntea cetelor de haiduci, împreună au atacat cetăţile Vidinului şi Plevnei. Ceata lui Andri Popa urma să recupereze din cele două seraiuri, cel al paşalei şi din cel al vânzătorilor de cadâne, cele câteva zeci de fete furate de turci, cele mai multe de pe meleagurile Olteniei. Cum Andri Popa nu s-a putut hotărî pe care dintre ele să le ia, şi-a încărcat toate cadânele ce le-a găsit, mai bine de 500 la număr în câteva căruţe, trecând Dunărea în Oltenia. Odată ajuns aici, fetelor pământului le-a dat drumul pe la casele lor. Cum toate erau frumoase şi supuse, pe celelalte le-a vândut ca neveste. Şi, se zice, că aveau destulă căutare! Iară preţurile erau şi ele în funcţie de muşteriu! Unele preţuri erau mai mult simbolice, o şa, o armă, altele ajungeau până la sume bune de bani.

Şi cum îi mai rămăseseră peste o sută de cadâne, a trecut în Transilvania şi le-a vândut şi pe ele ca neveste în satele de munte locuite de români. Toată această întâmplare a stârnit mare vâlvă, aşa că vreo câţiva ani mai târziu, un velpaşă şi oameni ai domniei au pornit să caute cadânele. În ciuda promisiunii că vor fi libere să plece unde vor, cele câteva zeci de fete pe care, cu chiu cu vai au reuşit să le afle, au refuzat să-şi părăsească noile case. De acum, aveau copii, familii, deveniseră ţărănci în toată regula.

Se mai spune despre Andrei Popa că ar fi întemeietorul Palilulei, un sat în preajma Craiovei. Poziţia aşezării era una strategică, fiind ascunsă privirilor de o vale săpată de ploi. Probabil, nu se ştie cu exactitate, satul era chiar în vârful unui fel de deal, o formă ciudată de relief, care era ascuns privirilor din două părţi de păduri, în părţile libere, adică valea fiind ascunsă de creasta dealului. Acolo, şi-ar fi ales câteva cadâne şi aşa a trăit multă vreme ascuns împreună cu tovarăşii săi. Nu ieşea decât din când în când ca să haiducească, sau vara, pe perioadă de secetă, când fântâna seca. La Palilula, fântânile sunt şi azi o problemă, datorită pânzei de apă freatică, ce se află la o adâncime foarte mare. Legenda spune că satul întemeiat de Andri Popa nu a fost găsit niciodată de potere, nici de turci, nici măcar de nemţi în primul război mondial, când au ocupat Craiova.

 

Iancu Jianu, haiducul devenit boier de ţară

Născut prin anul 1787, Iancu Jianu a rămas o figură legendară printre haiducii din Oltenia. Din înscrisurile vremii, apare că Iancu era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se spune că nu avea egal în toată ţara într-o luptă dreaptă deşi era mai degrabă scund şi zvelt şi nu un fizic impresionant. Îndemânarea în mânuirea armelor o deprinsese de la o vârstă fragedă, fiind fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi… Era îndrăzneţ, energic şi avea un farmec personal deosebit. Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci şi avea în dotare trei tunuri. La apogeul puterii, acţiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A şi substituit vremelnic puterea domnească în regiune.

Momentul culminant l-a constituit însă, aşa cum scriam într-un mai vechi număr al publicaţiei noastre, campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre. În urma acesteia, au fost incendiate cetăţile Vidinului şi Plevnei. Se spune că atunci ar fi fost ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), ca o replică la atacurile paşalei asupra Craiovei şi a mai multor sate din Oltenia. În campania sa împotriva turcilor de la Dunăre, a fost distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele. Turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Prin daniile către biserici, prin construirea unor clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal, Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn.

La un moment dat, a fost prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. A urmat osânda la moarte, dar graţie unei întâmplări cu aer romantic, a fost iertat. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea drept soţ un osândit, acesta era iertat. Mulţumită farmecului său personal, dar şi curajului de care se vorbise mult la curte, mai multe domniţe şi-au exprimat această dorinţă. Iancu Jianu şi-a ales una dintre ele şi treptat a renunţat în următorii ani la viaţa de haiduc.

Cu timpul a devenit un mărunt boier de ţară, cu moşii în judeţul Romanaţi şi cu mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina.

În 1821 Iancu Jianu la anii maturităţii, l-a întâmpinat într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de el au făcut joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, iar haiducii lui Iancu Jianu au intrat în rândurile pandurilor.

Din păcate, memoria istoriei păstrează tot mai puţine semne despre faptele haiducilor. Retorica întrebării din cântecul lui Vali Sterian nu mai primeşte nici măcar ecouri…căci de răspunsuri nici nu mai poate fi vorba: „Unde s-au dus, când au apus anii de sus ai gloriei lor? / Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii şi flintele haiducilor?…”

A consemnat Andra DUMITRESCU

Lasă un răspuns