„Adevărul” Soranei Georgescu Gorjan

sorana-georgescu-gorjan

Cu ceva timp în urmă, în presa centrală  a fost publicat un interviu al Soranei Georgescu Gorjan, fiica inginerului care a “păstorit” lucrările de facere a Coloanei fără Sfârşit. Până acum câţiva ani, “fata lui Tata” a avut meritul de a fi pus in valoare amintirile despre Brâncuşi, fotografiile, corespondenţa – în fapt moştenirea lăsată de tatăl ei, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan. Acesta a lucrat împreună cu Brâncuşi la ridicarea „Coloanei fără sfârşit“ de la Târgu-Jiu. Dar de aici şi pâna a minimaliza rolul lui Brâncuşi în realizarea monumentului e, nici mai mult, nici mai puţin, decât un sacrilegiu, un afront adus memoriei sculptorului. Pentru că asta se întâmplă în ultimii ani! Am semnalat şi cu alte ocazii aceasta tentativă a Soranei Georgescu de a-şi pune în valoare tatăl, în dauna lui Brâncuşi…  Cu toate acestea, lucrurile nu s-au oprit nicidecum. Faptul că niciunul dintre ei nu a tăiat panglica inaugurală atunci când lucrarea a fost finalizată, denotă răceala care se instalase între cei doi. Acest fapt odată recunoscut, mai rămâne să ne spună Sorana Georgescu  motivele deteriorării relaţiilor, întrucât au început deja să apară unele dovezi care arată nemulţumirile lui Brâncuşi faţă de modul în care a fost realizată lucrarea, precum şi faptul că aceasta nu ar fi fost plătită, deşi în arhivele Primăriei Tg. Jiu există documente care atestă plăţile efectuate de Liga Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu… În locul bălmăjelilor de ultimă oră, ori a tentativelor de a atribui paternitatea Coloanei, tatălui său, s-ar impune păstrarea unor proporţii, cel puţin în exprimare… „Brâncuşi, confuz de întârzierea inaugurării, a plecat şi nici nu s-a mai întors. Pentru tata, însă, această lucrare a însemnat enorm toată viaţa… Cumva, tata a murit liniştit că, uite, Coloana „lui“ e bine… Iar pentru faptul că am avut de când mă ştiu prezenţa lui Brâncuşi în casă, că am crescut sub semnul lui, am socotit că am un fel de datorie morală să apăr moştenirea şi a tatălui, şi a lui Brâncuşi. “

 

Deşi am atras în nenumărate rânduri atenţia celor ce au trecut pe la conducerea Centrului de Artă şi Cultură Constantin Brâncuşi“ că este cazul  să renunţe la afişarea Soranei Gorjan ca pe un portdrapel, la plimbarea acesteia ca pe sfintele moaşte“, pe la Paris sau aiurea, la fel de fel de manifestări, al căror rost nu era decât să toace banii contribuabilului, directorii instituţiei amintite s-au încăpăţânat să o prezinte ca pe un fel de„oracol din Delphi” venit din mediul academic, a cărui spusă are titlul de lege… Cu siguranţă, am oripilat multă lume, încercând să demontez acest fals mit. Doar că, ultimile evenimente, precum comercializarea unor suveniruri cu nişte traduceri “avizate în mediu academic”… dar care îţi fac părul măciucă, înălţarea tatălui, în dauna lui Brâncuşi, refuzul UNESCO în a introduce Ansamblul “Calea Eroilor” în patrimonial universal, pe considerentul că nu este o operă de geniu, apariţia în media a unor mărturii asupra activităţii legionare a lui Ştefan Georgescu Gorjan, toate, la un loc, par să îmi dea dreptate. Dată fiind vârsta respectabilă, nu strică un pic de decenţă din partea doamnei în cauză!

 

„Brâncuşi nu mai vorbea bine româneşte şi nu aducea bomboane copiilor!“. 

Pentru aceia care nu au avut ocazia să citească recentul interviu, iată cum îşi prezintă Sorana Georgescu Gorjan familia, în raport cu Brâncuşi: “Ion Ciobanu, bunicul meu, şi Constantin Brâncuşi s-au împrietenit la Craiova, pe la începutul anilor 1890. Ion era prim-vânzător la Marele Magazin de Manufactură şi Mărunţişuri „La Steaua Colorată“, de pe strada Madona Dudu din Craiova, iar Constantin era băiat de prăvălie la bodega-băcănie a lui Ioan Zamfirescu, care locuia la câteva case distanţă şi cu care Ion se avea bine… La majorat, bunicul şi-a schimbat numele în Georgescu-Gorjan, pentru că i se spunea adesea că e fiul lui Gheorghe din Gorj. Nu-i plăcea numele de Ciobanu, aşa cum nici lui Brâncuşi nu i-a plăcut să pască oile… Într-un fel, bunicul, mai mare cu şapte ani decât „Costache“, i-a devenit bun sfătuitor şi l-a luat sub aripa lui. Împreună cu un domn, Grecescu, căruia Brâncuşi i-a fost mereu recunoscător pentru că l-a ajutat să intre la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova – el având doar trei clase din patru terminate – s-a preocupat de soarta lui… , bunica mea nu-l înghiţea pe Brâncuşi (râde). Ea s-a căsătorit cu bunicul după ce a plecat Brâncuşi din ţară, deci după 1904. Însă atunci când el mai revenea în Craiova, îl vizita pe bunicul şi stăteau mult de vorbă. Bunica se simţea prost că ei vorbeau despre tot felul de amintiri de-ale lor din burlăcie şi ei nu-i plăcea. Nouă, copiilor, ne spunea despre el: „Brâncuşi nu mai vorbea bine româneşte şi nu aducea bomboane copiilor!“.

Colac peste pupăză, tot într-un interviu recent, Sorana Georgescu solicita, nici mai mult, nici mai puţin decât… o plăcuţă indicatoare în locul unde a locuit bunicul, ce păcat că… la Brâncuşi nu s-a gândit… nici măcar tangenţial..

Revenind la relaţia cu Tata, Sorana spune: “Sigur că după ce a plecat la Paris, bunicul a mai corespondat cu Brâncuşi – îşi trimiteau constant ilustrate. Pentru că tata era inginer-şef la Atelierele Centrale din Petroşani şi avea pasiunea limbilor străine – franceza, italiana, germana – îl trimiteau în diverse deplasări. Şi a mers în Paris, prima oară, în 1934. Bineînţeles că s-a dus să-l vadă pe Brâncuşi, care l-a primit cu plăcere, doar era băietul prietenului său.. . Tata, care era inginer electromecanic, i-a dat soluţia construcţiei cu un stâlp de oţel, bine înfipt în pământ, pe care să se ridice, ca nişte mărgele, acele elemente. Lui Brâncuşi i-a plăcut ideea şi i-a trimis o scrisoare de răspuns Arethiei în care îi spunea că e de acord să facă monumentul respectiv. Foarte frumos a scris atunci Brâncuşi: „Mă simt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă şi nu se putea ca propunerea să pice mai bine“. Şi atunci i-a propus tatălui să lucreze cu el… Apoi l-a invitat într-un restaurant, era într-o zi „fără carne“. Brâncuşi postea miercurea şi vinerea. Şi mereu era foarte preocupat de mâncare.” (n.n. – scrisoarea despre care se face vorbire i-a fost adresată Miliţei Petraşcu.)

 

„Ce face, domnule, ăsta aici? Ce tot freacă atâta?“

Cât priveşte Coloana Infinită, vom vedea cam cum stau amintirile Soranei Georgescu la acest capitol: “Ţin minte însă că, la început, Brâncuşi a trebuit să facă un model de „mărgea“, ca să fie turnat în fontă. Şi modulul a fost făcut mai întâi din lemn de tei, care era foarte bombat şi Brâncuşi a stat nu-ştiu-cât timp ca să cioplească o faţetă. Lucrătorii erau nervoşi: „Ce face, domnule, ăsta aici? Ce tot freacă atâta?“, se întrebau. Sau, odată, la începutul lucrărilor, a venit în vizită doamna Tătărescu. Unul dintre modulele pe care le făcuseră era crăpat. Aşa că l-au aşezat într-un fel ca să nu-l vadă. Şi n-a observat. Sigur că, până la urmă, au înlocuit modulul cu unul bun(?!)…

Din păcate, nici tata şi nici Brâncuşi nu au participat la inaugurare, care fusese amânată de foarte multe ori. Şi atunci, pe 27 octombrie 1938, când a avut loc, tata era plecat din ţară. În plus, atunci se schimbase puterea politică, începuseră să apară articole în presă despre banii consumaţi aiurea pentru un monument la Târgu-Jiu. Brâncuşi, confuz de întârzierea inaugurării, a plecat şi nici nu s-a mai întors. Pentru tata, însă, această lucrare a însemnat enorm toată viaţa. Brâncuşi i-a mai propus apoi să meargă cu el în India să lucreze împreună la un alt monument, însă tata urma să se căsătorească şi a preferat să rămână.(!) De-a lungul timpului, s-a străduit să participe la restructurările(?!) făcute Coloanei şi, cu puţin înainte să moară, în 1985, a avut bucuria ca angajaţii de la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă „INCERC“ să realizeze un studiu în care au constatat că era în perfectă stare. Cumva, tata a murit liniştit că, uite, Coloana „lui“ e bine. ”

Despre alte persoane care l-au cunoscut pe Brâcuşi, Sorana Georgescu îl aminteşte pe Sidney Geist, “care a venit şi la Bucureşti de câteva ori … Sau cu fata doamnei Tătărescu, Sanda Tătărescu-Negroponte, care-şi amintea despre prima întâlnire cu Brâncuşi. Avea 16 ani şi s-a dus să-l aştepte pe Brâncuşi la gară. Spunea că a fost surprinsă pentru că el era un om mărunţel, taciturn, care se uita după culturi de grâu, or ea îşi închipuia un om masiv, solid. Iar atunci când l-a vizitat la Paris, s-a oferit, după o masă, să-i spele farfuriile, însă Brâncuşi a refuzat-o politicos, explicându-i că obişnuieşte să le spele o dată pe lună (râde). „ A spune despre o tânără crescută în înalta societate, prezentată reginei Angliei, că s-ar fi oferit să spele vasele  este greu de crezut şi frizează, mai de grabă, prostia… Dar Sorana Georgescu îşi permite să toarne orice gogomănie… Până la urmă, niciunul nu mai este în viaţă ca să spună adevărul despre o vreme şi o lume demult apusă!

 

Sorana Georgescu Gorjan de azi, produsul unor ziarişti, precum şi a ultimilor directori de la Centrul Brâncuşi

Într-un articol din martie 2012, spuneam că “Sorana Georgescu Gorjan afirma, acum mulţi ani, despre o intenţie masonică în a-l distruge pe Brâncuşi, din cauze mai puţin cunoscute… Astăzi, doamna neagă aceste afirmaţii. Ştiută fiind insistenţa cu care unii membri ai unei organizaţii de masoni autointitulaţi au vrut să-l instaleze pe Ovidiu Popescu în fruntea Centrului Brâncuşi, nu este exclus ca sub atenţia excesivă de care se bucură în ultima vreme, Sorana Georgescu Gorjan să fi bătut palma cu aceştia, pentru a se trece sub tăcere activitatea legionară a tatălui său. În august trecut, în presa din Valea Jiului apărea un articol tocmai despre acest aspect… Cine a fost cu adevărat ing. Ştefan Georgescu-Gorjan?

În articol se vorbeşte despre scriitorul Ioan Velica, preşedintele Ligii Scriitorilor din România, filiala judeţului Hunedoara, care îi face o biografie inginerului Ştefan Georgescu-Gorjan în volumul “Pagini din istoria evreilor din Valea Jiului”, apărut în anul 2006 la editura Edyro Press.

“Surprinzător pentru mine a fost faptul să redescopăr o altă faţă a ing. Ştefan Georgescu-Gorjan, aceea de “legionar” cu recomandarea către evreii din Valea Jiului de “a nu fi uitat niciodată”. Atunci mi se pare corect să vedem cine a fost Ştefan Georgescu Gorjan. În perioada 1949-1953 a fost condamnat pentru activitatea legionară şi a executat pedeapsa la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Dintr-o discuţie pe care am avut-o cu prietenul meu, aviatorul Cornel Morariu am aflat că într-adevăr Ştefan Georgescu Gorjan a fost acuzat că ar fi fost legionar, dar mi-a argumentat că niciodată nu l-a interesat etnia, ci meseria. (…) Sediile legionarilor din Petroşani erau “Atelierele Centrale” şi în spatele gării”, arată Ioan Velica.”… “Coloana Infinită nu a fost niciodată plătită…”

 

Încă o dată, se pune întrebarea: de ce se ascund aceste lucruri?!”

Iar mai marii instituţiilor din Gorj nu vor să ştie altceva! Doar Sorana Georgescu Gorjan a dat celor de la Centrul Brâncuşi niste poze (fără exclusivitate), care se află pe Internet de ani de zile!… În numele cărora este invitată non-stop, punându-i-se la dispoziţie mijloace comode de transport, plimbări şi lansări de carte la Paris, ca şi toate facilităţile solicitate, precum unei vedete holiwoodiene. Incontestabil, meritul doamnei este mare, mai ales că, aşa cum am mai spus,  este şi fata lui tata, dar de aici până la a ignora alte valori ale brâncuşiologiei, e puţin cam mult. În cele din urmă, ar trebui subliniată realitatea – faptul că Sorana Georgescu Gorjan de azi nu este altceva decât produsul unor ziarişti, precum şi a ultimilor directori de la Centrul Brâncuşi, care “au tămâiat-o” şi i-au creat un cult al personalităţii fără limite. Totul, sub directa oblăduire a edilului Cîrciumaru, cel care implementează politicile culturale de la nivelul municipiului… În ceea ce îi priveşte pe  factorii responsabili din Ministerul Culturii şi din instituţiile subordonate, aceştia ar trebui să iasă cât mai repede din starea de letargie intelectuală, în care se afla de prea multă vreme…

Revenind la Târgu Jiu, se impune ca de la primarul Cîrciumaru, până la ultimul om de la Centrul Brâncuşi, să deschidă ochii şi să oprească “asasinarea” lui Brâncuşi.

A consemnat Andra DUMITRESCU

Lasă un răspuns